REÎNTOARCEREA LA TRADIŢII
«Pann, finul Pepelei cel isteţ ca un proverb» – după cum sublinia Mihai Eminescu, constituie un simbol pentru noi, pentru cultura românească, pentru vâlceni. Prezenţa sa în spaţiul spiritual al 
Oltului a lăsat urme adânci în conştiinţa noastră, în destinul acestor locuri străvechi, Ie-a înălţat, Ie-a înobilat.
Multe şi interesante sunt prezenţele lui Anton Pann la Râmnicu-Vâlcea. Poposea aici în urbea de sub Capela în fiecare vară. În 1826 este «profesor de muzichie» la Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la Biserica «Buna-Vestire». Acum se petrece un episod erotic între el şi Anica – nepoata stareţei Platonida de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.
În 1834 – soţia sa Anica ajunge la Râmnic „unde închinase o casă“. Peste doi ani îl găsim aici şi pe Anton Pann care asperă „că va găsi calea de înţelegere cu Anica“.
În 1837 „finul Pepelei“ este cântăreţ în strana Bisericii Buna- Vestire“. Focul groaznic îi mistuie o parte din oraşul de peste Olt şi cărţile lăsate spre vânzare.
Peste doi ani, în 1939, îşi îndreaptă din nou pasul spre Râmnic „de dorul fiicei sale Tinca la care ţinea foarte mult.“ Mişcarea revoluţionară din vara anului 1848 îl găseşte pe Anton Pann la Râmnicu Vâlcea într-un cadru sărbătoresc, la 29 iulie „dumnealui Anton Pann… au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal…“
Legăturile lui Anton Pann cu folclorul vâlcean sunt trainice. Numeroase cântece, care mai târziu vor intra în arhiva de folclor a ţării, sunt culese de scriitor în perioada şederii la Râmnic: „Cântec ce-i zic al Jianului“, „Cântec ce-i zic al Tunsului“, „Trece leica pe Colnic“ etc. După cum susţin unii comentatori lui îi aparţine şi „Imnul lui Bibescu“ (descoperit într-un manuscris la mănăstirea Bistriţa), cântat într-una din bisericile vâlcene. În drumurile sale poposea la vestitul bâlci de la Râureni, pentru ca la începutul lunii noiembrie a fost răpus de o boală necruţătoare.
Din foişorul casei de pe Ştirbei Vodă admira dealul Capela din apropiere, Inăteştii de pe apa Râmnicului, Zăvoiul, unde în vara anului 1848 va înscrie o pagină memorabilă: „Unii la Inăteşti afară / Îşi potolesc a lor pară / Şi de văd că nu le trece / Beau câte-o apă rece / Alţii pe la Cetăţuie / Merg focul să şi răpuie“ (fragment din poezia „La Râmnic“).
Pentru a cinsti memoria marelui şi talentatului „scriitor cu mai mult talent şi mai mult spirit“, instituţii de cultură, societăţi şi publicaţii îi poartă numele, îl consideră patronul lor spriritual. (Vezi Teatrul „Anton Pann“, Societatea Culturală „Anton Pann“, care a fost găzduită cu generozitate în casa cu foişor de pe Ştirbei Vodă unde acesta a locuit.
După cum se ştie, amenajarea spaţiului de la Casa „Anton Pann“ s-a făcut în mod special pentru societatea noastră (din care am făcut şi eu parte – fiind membru în cosiliul de administraţie).
Readucem în discuţie acest episod din dorinţa de a găsi înţelegere şi sprijin din partea Muzeului Judeţean Vâlcea, ca să ni se înlesnească (din lipsă de spaţiu) ca Societatea noastră să-şi desfăşoare aici şedinţele lunare şi reuniunile „Cenaclului artelor“, în încăperea ce şi-a legat numele de Societatea noastră.
Tot aici am dori să fim găzduiţi şi cu redacţia revistei noastre (editată de Societatea Culturală „Anton Pann“), „Povestea vorbei“.
Este un act reparatoriu, o punere în actualitate a unei tradiţii şi redimensionare a faptelor şi operei ilustrului scriitor Anton Pann, despre care Mihail Eminescu spunea că „Anton Pan era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decât o sută dintre ofticoşii care fac astăzi «esprit» prin gazete….“ („Timpul“, 13 decembrie 1877)
COSTEA MARINOIU
