~Ovidiu Stângă: Vlastelinii

Incaca din indepartatul veac al XIV-lea, de la inceputurile menţionărilor documentare, ştirile referitoare la intemeierea si dezvoltarea statelor feudale romaneşti mărturisesc despre schisma familiala ce a scindat casa voievozilor Basarabi.

Breşa care in final a dus la spargerea unităţii obiceiului cutumiar ce garanta stabilitatea succesiunii dinastice, pe meleagurile dunărene, a apărut la aproape trei sute de ani după Marea Schisma religioasa dintre reprezentantul apusului catolic, Papa de la Roma, si Patriarhul Ortodox al Răsăritului, de la Constantinopole. Aceasta ruptura avea loc cu aproape o suta de ani inainte de conflictele succesorale ale „Războiului celor doua roze”( 1450-1485), asa cum a fost numita lupta pentru putere ce a convulsionat intreaga Anglie, antrenând casele de York, Lancaster si Tudor.

Prin cutuma asocierii la scaunul voievodal, împreuna cu domnitorul, guverna si urmaşul sau, desemnat dintre membrii familiei casei domneşti a Basarabilor. Fiind si ruda cu Vodă, asociatul la domnie trebuia sa conducă tara după moartea voievodului, preluând sceptrul puterii si devenind cap al statului.

Naşterea acestei schisme a fost generata de imprej urările incerte in care a venit la putere cel ce va intra in istorie sub titulatura „Eu, de Hristos Dumnezeu invrednicitul, Domn autocrat creştin, marele Mircea voevod, din mila lui Dumnezeu, Domn a toata Tara UngroVlahiei si al pârtilor de peste munţi, inca si spre părţile Tătăreşti si Amlasului si Făgăraşului herteg si Domn al Banatului Severinului si de amândouă părţile pe toata Podunavia inca si pana la Marea cea Mare si stapanitor al cetăţii Darstorului” -copie a titulusului, publicata acum mai bine de o suta de ani, in „Fragmente istorice”, de către transilvăneanul Ioan cavaler de Puscariu.

„Samoderjavnay Gospodin” sau „Autokrator”, pe româneşte: „Domn De-Sine-Stapanitor”, după cum spun hrisoavele contemporane, scrise in slavona ori in greaca, Mircea cel Batran (1386-1418) era fiul lui Radul Negrul (1377-1383) si fusese asociat la domnie de către fratele sau mai mare Dan I (1383-1386). Mircea a devenit pe deplin sef al statului atunci când voievodul Dan I a căzut victima propriului sau amestec in conflictul rudelor sale de la sud de Dunăre, Ioan Stracimir, conducător al taratului Vidinului si Susman, tarul de la Tarnovo. „Pre acea vreme ucise si Sisman domnul scheianilor, pe Danu voievodul romanesc.” – aflam din cronograful lui Mihail Moxa, scris in româneşte pe la 1620.

Cu toate acestea, după moartea lui Dan, urmaşii sai care de atunci s-au numit Danestii, si-au părăsit domeniile lor feudale si acuzandu-1 pe Mircea de fratricid, au ales calea exilului transilvan, retragandu-se peste munţi.

După aproape opt ani de la instalarea in scaunul domnesc, Vodă Mircea a trebuit sa cedeze in fata presiunii turcilor, acum el fiind cel ce era obligat sa se retragă peste munţi. Tara Romaneasca -„Zemlia Zagorska”, numele Munteniei mărturisit de uricele vremii, fusese invadata de armatele lui Vlad I Uzurpatorul(1394-1397).

Provincia Olteniei de sub munte i-a rămas credincioasa lui Mircea. In provincia de sud-vest, numita Bănia Severinului, s-a ridicat un nou „Ban de Zeurino” – Severnaian Ban, in persoana lui Stanil (Petrusian sau Petru Stan), Vlastelin vlah presupus frate al lui Mircea, numit in documentele ulterioare „unchi al lui Mihail Voda”(1418-1420), fiul lui Mircea.

De altfel, cu acest nume Stanil incepe si pomelnicul boierilor Kralevski aflat la mănăstirea Strehaia, aici mutandu-se capitala Băniei, cat si sediul Mitropliei de Severin, după cucerirea cetăţii Severinului de către Sigismund de Luxemburg. (Pe la sfârşitul secolui XX, in localitatea Schela Cladovei din preajma Calafatului, a fost descoperit un tezaur monetar datând din epoca sus menţionata si emis de către monetaria proprie a Severinului. Pe unele din monedele acestui tezaur expus la muzeul Olteniei se disting următoarele, pe avers: Io Mircea Waywoda, iar pe revers: Petrusian – Petru Stan – Ban.)

Când Mircea a dispărut, alaturandu-se străbunilor sai trecuţi in nefiinţa, Dan al II-lea(1420-1421,1421-1423,1423-

1424,1426-1427,1427-1431) a revenit in tara sprijinit tot de către turci, cu ajutorul cărora reuşeşte sa-1 doboare de la domnie pe Mihail. Dar nu peste putina vreme este la rândul sau sa fie detronat temporar de Radul zis si -Chelul-Praznaglava(1421,1423,1424-1426,1427).

După ei, in scaunul voievodal a urcat minorul Alexandru Aldea( 1431-1436) care si-a luat asociat la domnie pe epitropul sau, boierul Albu cel Mare, dar tot pentru scurta vreme, căci asupra lor a venit cu oaste ungureasca Vlad Dracul( 1436-1442, 1443-1447), un alt fiu, nelegitim, al lui Mircea cel Batran.

Succesorii lui Vodă Dracul, au fost consemnaţi in istorie sub denumirea de Draculesti, datorita „colanului Dragonului”, distincţie inmanata acestuia, in cadrul unei ceremonii oficiate la Nurenberg, de către Sigismund de Luxemburg, imparat al Sfanţului Imperiu Roman de Neam Germanic, care 1-a numit pe Vlad „cavaler al ordinului Dragonului”, pe latineşte „Draco”.

Prin provocarea unei revolte a boierilor in fruntea cărora s-a situat Albul cel Mare, este inlaturat si Vlad Dracul, răpus împreuna cu fiul sau Mircea. Aflând acestea, celalalt fiu al sau, Vlad Draculea(1448, 1456-1462, 1476), fuge din prizonieratul in care se afla la Adrianopole, unde era ţinut ostatic la Poarta Otomana împreuna cu fratele sau mai mic, Radu cel Frumos(1462-1473,1473-1474,1474,1474-1475). Cu oastea pe care reuşeşte s-o adune, isi reclama dreptul la domnie, revenind in tara, unde prinde si nimiceşte intreaga familie a lui Albul.

Faima actelor sale de dreptate, dar si cea a răzbunărilor sângeroase pline de cruzime, a străbătut vremurile prin intermediul cronicilor negustorilor saşi. Aceştia i-au confecţionat înfiorătoarea reputaţie de „Contele Dracula – vampirul” ( ce s-a perpetuat pana in timpurile noastre, când a ajuns subiectul atâtor filme hollywood-iene), pentru ca Vlad

Draculea – Tepes, in urma anularii privilegiilor comerciale ale scaunelor săseşti, a intreprins raiduri de pedepsire, sanctionandu-i pe saşi pentru abuzul nerespectarii legilor sale.

Este evident faptul ca in fata desfăşurărilor de forte ale vendettei, in conflict nu au fost cruţate in nici un fel nici una dintre infaptuirile adversarilor, nici măcar ctitoriile religioase.

Putinele ştiri pe care le avem din veacul al XV-lea ne aduc la cunoştinţa ca danescul AlbulNegrul, alt nume al aceluiaşi boier Albul cel Mare, darama biserica Govorei ctitorita de Vlad Dracul, confiscandu-i si averea mănăstireasca totodată cu toate moşiile deţinute. Nu se cunosc imprej urările in care a fost ruinata biserica

Mitropoliei de la Argeş. Dar spiţa casei Vladestilor, ramura a

descendenţilor lui Vlad

Calugarul(1481, 1482-1494), cel numit astfel in cronicile slavo-romane pentru ca in tinereţe fusese călugăr – nu a lăsat sa se intrevada faptul c-ar dori sa o reconstruiască aici, strămutând noul locaş al Mitropoliei la Targoviste. Astfel meritul, transformat in legenda refacerii bisericii de la Curtea de Argeş, i-a revenit in totalitate voievodul Neagoe.

Hrisoavele consemnate in Istoria Tarii Romaneşti pomenesc despre faptele lui Mihnea cel Rau(1508-1509), urmaşul Draculestilor si la rândul sau fondator al altei ramuri cea a Mihnestilor – Corvinesti. Legendele vorbesc insa despre distrugerea bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli, veche necropola a Craiovei in care se aflau mormintele familiei danescului Neagoe, precum si despre mănăstirea Bistriţa valceana, cea situata langa apa cu acelaşi nume, Mihnea spulberând cu tunurile si aceasta ctitorie a Kralj -Craiovestilor, primii dregători ai tarii, partizani ai Danestilor, casa spiţei Banilor Kralevsky fiind si ea tot de sorginte Basaraba.

De asemenea este posibil ca inversunarea împotrivirii boierilor sprijinitori ai partidei Danestilor, majoritatea lor deţinând feude de o parte si de alta a Oltului, dar mai ales in zona Olteniei, sa fi contribuit la migrările succesive ale capitalei domneşti, de la Argeş pana la Bucureşti, urmandu-se astfel un traseu de indepartare a zonei centrului de putere dinspre provinciile de vest, către cele de est. Pe timpurile lui Vlad Tepes -Draculea, a fost realizata ultima mutare a scaunului domnesc de la Targoviste, construindu-se noua capitala de la Bucureşti, adică tocmai acolo unde Draculestii isi aveau unul din domeniile feudei, fiind mărturisite drepturile lor de proprietate asupra moşiei „Manestilor de pe langa apa Colentinei”.

După cum ne spune acelaşi Ioan cavaler de Puscariu, intr-o inscripţie genealogica săpata in piatra de către familia Monea din Veneţia Făgăraşului se aminteşte de „Gregorius Venetus thesaurarius voivodae Nigro”, traducerea fragmentara a textului sunând cam asa: „1185. A trăit Grigore cel dintâi Venetianul, vistiernicul lui Negru Vodă. La ani 1216 a născut pe Grigore al doilea, iar acesta a născut pe un alt Grigore, din

care s-a născut Mailat la 1250, mai apoi nascandu-se Man Mone”.

Dragomir Manev, fiul lui Manea al lui Udriste vornic, nepotul lui Vladislav al II-lea( 1447-1448,1448,1456), a fost boierul care a apărut de cele mai multe ori in sfatul domnesc al divanelor boiereşti din a doua jumătate a secolului al XV-lea, prin el descendenţii Manestilor jucând astfel un insemnat rol in jocurile politice ale timpului.

Tot un reprezentant al lor, marele vornic Manea Persanul, era numit „Vlastelin” de către Neagoe Basarab(1512-1521) si de asemeni „Vlastelin al lui Radu de la Afumati”(1522-1523,1524,1524-1525,1525-1529), domnitor ce-1 considera „din casa domniei mele”. El era fiu al lui Manea Negrul si al lui Vladaia, fiica lui Dimitrie Ghizdavat, Banul care era căsătorit cu fata vornicului Dan Durduca, strămoşul familiilor Buzestilor si Dragoestilor.

Simpla incercare de schiţare a unui arbore genealogic al acestor Vlastelini, ne scoate in evidenta apartenenţa lor la increngaturile diverselor mladite ale marelui trunchi Basarab.

De fapt toate aceste conflicte voievodale se alimentau prin ambiţia rudelor de sânge ale stirpei Basarabe, sfetnicii, ispravnicii sau doar simpli boieri de cinste din aceiaşi casa cu Vodă. Vlastelinii ce se ridicau impotriva domnitorului in virtutea acestui drept, adică se „hicleneau”, emiţând pretenţii asupra scaunului voievodal, nu trebuiau sa fie neapărat membrii ai sfatului domnesc al dregătorilor pentru a isi justifica pofta de mărire. Pur si simplu era suficient ca pretendentul inaltat la rang de Vlastelin sa obtina sprijinul simpatizanţilor sai, tot din „cinul Vlastelinilor”, nemulţumiţi de politica celui aflat la domnie. Deseori „hiclenirea” era sprijinita extern, din ce in ce mai mult intervenţia armatelor de mercenari hotărând in ce parte sa se incline balanţa puterii, treptat ajungandu-se ca voievozii sa devină clienţi tributari ai statelor de care acum depindeau schimbările de domnie.

Toate aceste informaţii despre desele conflicte interne si externe transmise din generaţie in generaţie, ne-au parvenit nu numai din documente, ci si prin prisma legendelor locurilor ctitorite de voievozi sau de Vlastelini, si a misterelor pe care le ascund tainicele zidiri constituite in aşezăminte monahale.

Numărul impresionant de mănăstiri fortificate aflate pe teritoriul oltenesc, cu preponderenta in aria Olteniei de sub munte si in special in zona Valcii, schiţează tabloul unui ansamblu de citadele destinate retragerii strategice in caz de invazie. La ceas de restrişte ele protejau domeniile feudale domneşti sau pe cele boiereşti, ce ar fi constituit posibile puncte de atracţie pentru invadatori. Vlastelinii isi apărau astfel exploatările de sare, una din cele mai căutate bogaţii destinate comerţului cu alte state, extracţiile de minereuri sau băile de aur, situate in acele perimetre, precum si cirezile de vite ori turmele de mioare, adică tocmai sursele de prosperitate ce le confereau puterea in stat. După cum afirma Vlad Tepes: „fiecare piatra din cetatea Giurgiului 1-a costat cate un bulgare de sare pe Mircea, bunicul meu”.

Ca si in zona Bucovinei, unde exista un număr de mănăstiri comparativ apropiat celui din aria olteneasca, gruparea lanţului ansamblurilor fortificate, ctitorii domneşti, denota situarea domeniilor Vlastelinilor in vecinătatea fostelor centre ale puterii, capitale voievodale pierdute in negura timpului.

Călcând pe urmele lor descifram istoria.

Astfel daca cercetam mai cu de-a-maruntul aproape fiecare ctitorie, biserica sau mănăstire are o poveste a ei, frântura de legenda mărturie a frământatelor vremi turburi.

OVIDIU STÂNGĂ